Chris Cander propune o reinterpretare a iubirii din perspectiva osmotică a existenţialului trăit incandescent sub impulsul pasiunii erotice sau al pasiunii pentru muzică. Reuşeşte să creeze o stare de echilibru, fragil în aparenţă, atinsă de intervibrarea dintre catalizarea emoţiilor şi starea de obiectivitate impusă de experienţele cu impact negativ. Argumente în susţinerea acestei succinte caracterizări sunt romanele sale surprinzătoare prin efectele post-lectură, ceea ce a catalizat interesul criticii literare, care a constatat evoluţia stilului său şi cadrele de referinţă ale tematicii abordate.

Chris Cander, scriitoare americană originară din Houston, a reuşit ca în 8 ani să publice trei romane apreciate în plan internaţional, să câştige Independent Publisher Gold Medal la secţiunea Popular Fiction cu 11 Stories (2013), roman de debut, care a fost şi finalist la USA Best Book Awards 2014. În 2019 a publicat romanul Greutatea unui pian, tradus în peste cincisprezece ţări, ajuns bestseller USA Today şi inclus de American Booksellers Association în The Indie Next Great Reads List şi The November 2019 Indie Next List Now. Cu aceste selecţii evaluative, romanul Greutatea unui pian, publicat şi în limba română de Editura Humanitas Fiction în 2021, are toate şansele unei receptări orientate spre descoperirea unui stil care să o definească pe Chris Cander.

Cadrul de referinţă al romanului este cel al memoriei reactivate periodic de stimuli ai amintirilor despre un obiect cu multiple semnificaţii (pianul) şi despre muzica simţită ca o vrajă a unei pasiuni sau o rezonanţă a unei disonanţe cognitive. Cele două forme simbiotice de emoţie-raţiune sunt matrice de sensibilitate pe care autoarea le susţine prin destine aflate la graniţa între cedare şi implicare, pasiune şi deznădejde, viaţă şi moarte.

Romanul Greutatea unui pian este axat pe un evident proces de repetiţie de tipare comportamentale cu suport cultural. A iubi pianul ca expresie a talentului de a cânta la acest instrument sau a-l iubi pentru că este un obiect investit emoţional, moştenire de familie, reprezintă faţete ale aceluiaşi comportament cu manifestări emoţionale. Subiectul romanului dezvoltă două poveşti despre destinul a două familii, demersuri producătoare de semnificaţie. Autoarea încearcă să răspundă itemului: Ce prevalează în redefinirea destinului? Delectarea simţurilor sau procesul de purificare într-o comunicare simbolică non-verbală? În prim-plan se conturează rezonanţa emoţională a muzicii, iar pianul nu este obiectul, instrumentul muzical, ci este considerat simbolul aglutinării experienţelor traversate de cele două familii. Povestea celor două destine feminine este destul de sinuoasă şi transpusă în secvenţe narative alternative, ce duc spre un final surprinzător. Clara Lundy şi Katia Zeldin moştenesc un pian care va acumula ca obiect simbolic toate metamorfozele unor trăiri contradictorii, de la adulare la repugnare, de la sentimentul posesiunii la cel al poverii unei moşteniri.

Pentru Clara, pianina este singurul obiect rămas după incendierea casei în care au murit şi părinţii săi. Nu va cânta la acest instrument şi îl va considera o povară: „Pianina aceea, tovarăşul ei vertical cu cele optzeci şi opt de clape, toate chei spre locul unde-şi ţinea ferecate amintirile”. Cadoul de la tatăl său va aduna toate sentimentele unei copilării, dorul de familia sa, ca în final să afle că obiectul era dovada adulterului din partea tatălui şi motivul pentru care mama sa va incendia casa.

Katia Zeldin va fi fascinată de muzică, iar imaginea Katiei descrisă de Chris Cander este de o forţă persuasivă simbolică remarcabilă: „Katia se înălţa de pe scaunul pianului, pantofii nu o mai strângeau, era sus în aer, deasupra pietrelor din pavaj. Doar degetele ei pe clape o mai ţineau legată de lumea fizică în timp ce plutea pe notele muzicale în cerul mohorât”. Ascultarea muzicii, interpretarea muzicală produc senzaţia de levitaţie, o desprindere de trup pentru a atinge sfera spirituală, trăirea emoţiei artistice.

Pianina nu are preţ, pentru că amintirile nu au un preţ, nu pot fi uitate. Pianina este un simbol al unui trecut, o povară a unei vieţi neîmplinite. Katia vrea să salveze pianina de furia soţului său alcoolic, care se va răzbuna pe copil şi îl va lăsa infirm. Katia salvează obiectul amintirii dureroase, pianina va călători în lume şi va ajunge la o familie tot ca o povară: va fi adusă acasă drept cadou pentru fiică de tatăl care o iubise pe Katia. Salvează pianina, dar Katia nu va putea fi salvată, se va sinucide, aruncându-se de pe o stâncă, acolo unde sunt identificabile „pietre călătoare”. De trecut nu poţi să te desparţi, doar ţi-l asumi cu stoicism. Katia primeşte pianina de la un bătrân neamţ, orb, care interpreta extraordinar piese de o rezonanţă emoţională deosebită. Clara o va primi de la tatăl său şi va fi singurul obiect care va rezista incendiului. Elementul care identifică intersecţia celor două familii este numele copilului scris de Katia pe spatele pianinei. Fotografia este însă nu doar un element familial, ci şi modalitatea de a reconstitui drumul spre neant al Katiei. Greg, fiul, va închiria pianina de la Clara, cunoscând cine este Clara, şi va dori să fotografieze pianina în locul părăsit, pe drumul pe care l-a făcut mama sa spre stânca de pe care se va arunca în gol. Destinul celor două femei este un caleidoscop de fotografii care au nevoie de fundalul muzical al pianinei, de fapt sunetul trecutului.

Destinul femeilor din romanul Greutatea unui pian se aşază între viaţă şi moarte, între puterea de a rupe relaţia cu trecutul şi a urma un alt destin. Clara îl va întâlni pe Greg, Grişa de fapt, fiul Katiei, şi reflecţia ei deconspiră fondul comun al unor trăiri moştenite: „Vedea o parte din ea însăşi în Greg: un gol anost unde ceva se pierduse”. Katia şi Bruce, tatăl Clarei, iubitul ei, făcuseră planuri cum cei doi copii, la maturitate, ar putea să se căsătorească, să-şi unească destinele, aşa cum ei nu au putut să o facă. Piatra călătoare fotografiată de Katia în prima ei drumeţie în SUA va fi piatra de pe care se va arunca în prăpastie, ca gest de contopire cu neantul şi cu iubitul ei, despre care aflase că murise în incendiu. Romanul este, în esenţă, despre cum poţi să îţi schimbi viaţa, să o „mişti”, asemeni pietrelor călătoare, de pe traiectoria predestinată.

Cei doi tineri se vor salva de „greutatea unui pian”, de povara amintirilor şi a unui trecut tragic: Clara se va întoarce la viaţa ei, iar Greg îşi va dori să facă ceva creativ care să îl ajute să proceseze moartea mamei. Voia să arunce pianina de pe piatra de pe care s-a aruncat şi mama sa, să o fotografieze în cădere până la distrugere. Nu va avea puterea, fiindcă semnifică liantul emoţional cu mama sa. Cea care va face gestul este Clara, fiindcă pentru ea pianina este imaginea incendiului în care au murit părinţii săi.

Descrierea momentului sinuciderii, monologul Katiei cu Bruce, care era deja mort, explicitarea gestului de „nuntire” în neant, toate semnifică subtitlul care poate fi al acestui roman: Călătoria vieţii. Pianina, un personaj indus pe tot parcursul romanului, devine personaj cu „voce”, iar monologul său dezarticulează toate tensiunile adunate din experienţele celor ce au cântat la claviatura sa. Cutia de rezonanţă va fi cea care va refuza să articuleze noi sunete, când va simţi sfârşitul aproape: „[…] purta în ea amintirea fiecărei note muzicale pe care o scosese vreodată. Fiecare acord, fiecare gamă. Păstra emoţia fiecărui preludiu, a fiecărei sonate. Absorbise toată suferinţa, şi dorul, şi bucuria, şi exultarea ce primeau glas prin ea, urma fiecărei atingeri şi fiecare lacrimă vărsată pe claviatură”. Aceasta este greutatea metaforică a pianului.

Romanul scriitoarei Chris Cander explorează acest univers al comunicării nonverbale, al simbolisticii unor gesturi, trăiri, gânduri la graniţa dintre iubire şi ură, viaţă şi moarte, speranţă şi deznădejde. Este o pledoarie pentru raportul dintre facultăţile răspunsului emoţional şi cele ale abstractizării simbolice, pianul, raport transpus în experienţe aparent banale, dar care au un al doilea nivel al semnificaţiei, tristeţea acumulărilor emoţional-negative, pluralizarea experienţei vs. fantasmele muzicii. Este, în esenţă, o experienţă osmotică raţiune-emoţionalitate, identificabilă în tradiţia modernităţii. Chris Cander se înscrie cu succes în această direcţie, spaţiul ficţional în care raportul dintre identitate şi alteritate joacă rol decisiv în construcţia naratorială a personajelor vector de identitate sau alteritate, definindu-i stilul romanelor sale.